reclamă cretină

http://www.youtube.com/watch?v=b4uLL72kJRU

…sau „nu îmi ridic târtița de american perfect din șezlong (Pruteanu strikes again) ca să îmi învăț copchilu’ să sară în apă. Așa că American Life: dau 60$ unui alt parazit să-l învețe, mai bag și 200$ în buzunaru’ lu’ Bill Gates pentru Excel ca să țin minte că tre’ să dau parazitului 60 de coco, timp în care stau cu curu’ pe scaun și mă uit la viața mea minunată și la nevastă-mea spunând <<That’s my boy!>>”

Tratat asupra sistemului social uman. Partea 1

Am lucruri mai bune de făcut dar cum n-am mai dat pe aici de ceva timp, vreau să supun la discuție câteva ipoteze probabil diforme asupra relațiilor interumane și particularității cultivărilor lor. A se lua ipotezele de mai jos ca atare, fără a se specula care reprezintă un caz real și care reprezintă doar un scenariu.

Să începem.

Ritualul speciei umane pentru familiarizare cu alți membri ai speciei:

Se face că la Homo Sapiens Sapiens, pentru ca un exemplar să cunoască un alt exemplar,  în majoritatea cazurilor este nevoie de un terț, care să le „facă cunoștință”. Astfel, termenul propriu pentru actul întâlnirii și socializării cu un alt membru al populației nu este „am cunoscut pe X”, ci „mi-a fost prezentat X de către Y”. De ce? Să intre în scenă Teoria Măștilor:

Conform teoriei, enunțată de mulți alții înaintea mea,  fiecare om are cel puțin trei fețe. Acestea sunt după cum urmează:

• Fața reală a acelui om – acel om cum este el, față văzută de foarte puțini indivizi cunoscuți și prin urmare un mare secret în afara cercului imediat de cunoștințe.
• Masca numărul 1 – această față este cea cunoscută doar cercului apropiat de prieteni. Rolul acesteia este de a cârpi pe-aici pe colo fața reală astfel încât să nu existe discrepanțe prea mari care să afecteze noțiunea definitorie a acelui grup. Cum nu toți oamenii sunt la fel, prin această mască ei mai retușează pe ici pe colo felul lor de a fi în societate, pentru a se apropia de idealul anterior amintit.
• Masca numărul 2 – cea pe care o vedem majoritatea timpului. O punem dimineața, o dăm jos seara sau când suntem alături de prieteni. Masca universală care îți câștigă dreptul de a aparține unei societăți mari, nicăieri mai evidentă decât în magazinele/băncile americane (din câte am apucat să văd și eu…). Zâmbetul de Colgate din care iese acel „Hello, how are you?”, cât timp se pot obține beneficii comune sau unilaterale cu condiția ca celălalt să fie destul de fraier cât să nu se prindă că tocmai i-o trage cineva cu rânjetul pe față. Bineînțeles, masca aceasta EXTREMĂ este cultivată doar în anumite culturi. Pe meleaguri mioritice, în majoritatea cazurilor ea se manifestă drept o privire spre zări mai bune (undeva la 20 km în față) cuplată cu o nepăsare neclintită. În cazuri extreme, aceasta ia forma unui „`te-n moașh-ta pe gheață” cuplat cu o flegmă aplicată cu mare precizie caldarâmului (sau nefericitului din față).  Și acum IPOTEZA NUMĂRUL 1: CEA A CERCULUI VICIOS. Cercul vicios enunțat este următorul: X și Y ies din casă. Înainte de asta, evident, fiecare pune masca numărul 2 pe față și masca numărul 1 în buzunar. La un moment dat, complet aleator, se încrucișează cele două trasee urmate de X și Y. De obicei se văd măștile. Acum, să presupunem că X și Y vor să se cunoască reciproc (sau doar unul pe celălalt). În cele mai multe cazuri, va fi nevoie de un alt exemplar, Z. Ce rol are acest Z? Simplu. Z știe masca numărul 1 sau fața adevărată a lui X. De asemenea, Z deține acleași informații asupra lui Y. Prin urmare Z va stabili la un moment dat ca amândoi să dea jos masca 2 pentru a o înlocui cu masca 1. Cum se ajunge la cercul vicios? Să considerăm că, în loc să se folosească terțul Z, Y va atenta la lepădarea măștii 2 din start. Aceasta se va traduce drept un act de agresivitate, datorită lipsei mediatorului Z. Prin urmare, în 90% sau mai multe din cazuri, pentru Y, X va afișa în continuare masca 2. Indiferent de acțiunile ulterioare ale acestuia. Pentru a nu rămâne cu garda jos, Y, căindu-și momentul de sinceritate, va pune la loc masca 2 cu care va continua să umble pe față pentru o perioadă… nedefinită de timp. Să analizăm situația și unde s-a greșit. Este vorba de frica umană față de necunoscut. Complet justificată în majoritatea cazurilor. Oamenii în general nu prea au încredere în spusele/făcutele unui alt om decât dacă există o confirmare din partea unui terț. Prin urmare majoritatea momentelor de sinceritate inocentă și complet ilogică, dizidență de neiertat în cadrul contractului social uman (un pic de Rousseau, un pic de real-life), sunt văzute ca niște momente de nebunie fățișă. În prezența lui Z, în schimb, celor două exemplare nu le mai este frică. Marea problemă: în cazul inexistenței lui Z, nu mai e mare lucru de făcut. Asta doar dacă X și Y sunt doi dizidenți, caz în care ritualul de familiarizare ia cu totul alte turnuri. Aceste cazuri nu vor fi tratate aici, există totuși exemple în lumea reală.

Ergo, concluzia serii: sinceritatea este o mare tâmpenie. Cu cât veți încerca să câștigați mai mult bunăvoința unei persoane necunoscute, cu atât acea persoană va gândi mai tare „Ăsta vrea ceva de la mine… hmm… pretty shady fellow, he is…”. Toată lumea detestă lașitatea, minciuna, frica de necunoscut (sănătoasă în cazul majorității, ușor lipsă pentru unii tâmpiți). Toată lumea ridică în slăvi altruismul și bunătatea față de aproape. Se scriu cărți, s-au turnat filme. Și cu toate acestea, uitați-vă în jur cum stau lucrurile. Vedeți măștile acum, bunii mei prieteni?…

Aștept comentarii. Rămâneți pe acest post pentru Ipoteza numărul 2. Va urma

(PS: ca urmare a zilei de rahat pe care o am, a se ierta greșelile de ortografie precum și limbajul pe alocuri necoerent sau ușor vulgar. Sunt și eu om până la urmă)

1.05 PM

Da dom’le, ce să zic azi?

Starea mea se schimbă de la o zi la alta. Sau de la minut la minut, depinde cum ți-e norocu’ sau ghinionu’. Dacă ieri mă simțeam oarecum ok, după ce m-am trezit azi la 12 și m-am uitat pe geam mi-am zis că nu e o zi bună să ies din casă. Am io mare voievod șî domn presimțirea că dacă mă duc până la kiosk să imi iau un pachet de boșircă de-aia de zic ăștia că-i tutun da’ cred că are în ea și hârtia igienică de la budele muncitorilor că deh, suntem în epoca reciclării, sunteme enviromentally friendly și mentally unfriendly… cum ziceam, că am deviat (mi se întâmplă des să nu mai știu de la ce am pornit), dacă ies azi din casă sigur îmi pică asteroidu’ în cap. Așa că stau și scriu la lucrarea licenței mă-sii. Cică „dormi studente, dormi în pace, țara inginer te face!”. Să zicem că aș prefera să dorm, da’ nu în căminul ăsta infect făcut din beton, gândaci, ciment, gândaci, vă prindeți voi. Prefer un pat normal în care când mă ridic să nu dau cu capu’ de alt pat în care doarme colegu’ și să se apuce ăla să mă bage în origini, după care mă apuc și eu, în 2-3 minute înjură toată camera de mama focului… cine știe cunoaște. Și dacă se poate… eh, mă întind prea tare amu.

80 de pagini. Atât am de scris. Și mi-e o lene și o scârbă de mă doare. Obj’ de pagini pe care nu o să se uite nici dracu’ și care vor ajunge în containeru’ din fața facultății, material de șters la cur pentru homlăși (RIP Pruteanu).

Și așa o să stau eu în casă azi. De ce? Pentru un căcat de hârtie pe care scrie „INGINER”. PLM!

Îmi aduc aminte de un banc de pe vremea lu’ Ceașcă, Dumnezeu să-l odihnească și pe ăla că cică de morți numa’ bine, morții mamii lui:

Băiatul către tatăl logodnicei: „Îmi dați binecuvântarea să vă iau fiica de nevastă?”

Tatăl: „Da’ tu ce ești mă?”

Băiatul: „Măcelar mi-s, dom’le!”

Tatăl: „Marș în pizda mă-tii că tu ești inginer!”

Bonnie & Clyde

Poiana Brașov, 2008

Tradiții…

București, Septembrie 2008

Umbra 9/11

Wall Street, New York, Septembrie 2007

România Pitorească

Râșnov, Septembrie 2006

Sus

Vf. Stubnerkogel, Austria, 2005

Omagh, Irlanda de Nord, 15 August 1998

Una dintre fotografiile care m-au mișcat cel mai mult.

Mașina roșie conținea o bombă semnată IRA (Irish Republican Army). La câteva minute sau secunde  după ce a fost făcută această fotografie, bomba aceea a explodat, pierzându-și viața majoritatea celor din planul secund. Aparatul folosit a fost găsit printre dărâmături și resturi, iar persoana care a făcut fotografia cel mai probabil a pierit și ea în explozie.

James Barker  – 12 ani

Seán McLaughlin – 12 ani

Oran Doherty – 8 ani

Fernando Blasco Bacelga-  12 ani

Rocío Abad Ramos – 23 ani

Geraldine Breslin – 43 ani

Gareth Conway – 18 ani

Breda Devine  – 1 an

Aidan Gallagher – 21 ani

Mary Grimes – 65 ani

Brenda Logue – 17 ani

Brian McCrory  – 54 ani

Seán McGrath – 61 ani

Jolene Marlow – 17 ani

Avril Monaghan – 30 ani, gravidă cu gemeni

Maura Monaghan – 1 an

Elizabeth Rush – 57 ani

Philomena Skelton – 39 ani

Debra Ann Cartwright  – 20 ani

Esther Gibson – 36 ani

Olive Hawkes – 60 ani

Julia Hughes – 21 ani

Anne McCombe – 48 ani

Samantha McFarland – 17 ani

Alan Radford – 16 ani

Veda Short – 56 ani

Fred White – 60 ani

Bryan White – 26 ani

Lorraine Wilson – 15 ani

31 de oameni. 11 copii, doi dintre ei nu au apucat să vadă lumina zilei. Cu 31 de oameni prea mult în numele „libertății”.

7.23 PM

Ditai americanu’ către fi’su: „Look at the nice dog, wanna pet the nice dog?”

În mintea mea: „For crying out loud, can’t you consumerist cunts mind your own bloody business? You’re so fat your son orbits around you, you bloated wanker you!”

Fiul: „Sir? Can I pet the dog?”

Mintea mea din nou: „No, you can’t pet the bloody dog, now go shoot a squirrel with your fat retarded cunt-of-a-father or whatever you hillbillies do in your spare time!”

Ce-a ieșit pe gură: „Yes, you can pet the dog…”

Being a nice guy is pretty boring  sometimes…